Autor: Michael Shafir
An apariție: 2013
Link: http://atelier.liternet.ro/articol/12940/Michael-Shafir-Daniel-Cristea-Enache/Valorile-materiale-au-ajuns-azi-sa-fie-acceptate-drept-valori-supreme-indiferent-de-consecintele-lor-sociale.html

Sînt de profesie ceea ce în limba engleză este denumit drept „social scientist”. Mă ocup de ştiinţele sociale şi intenţionez să analizez problemele pe care le voi ridica din această perspectivă şi prin prisma acestei lupe. Vă previn că acest lucru ar putea să-i irite pe unul sau pe altul. Dacă aşa se va întîmpla, va fi splendid. Tocmai de aceea am ales acest text, prezentat pentru prima oară în urmă cu ani buni la un colocviu la Bucureşti şi readaptat pentru această serie de întrebări şi răspunsuri. Intenţionez să vă demonstrez că dubla reputaţie de care „mă bucur” (pe de o parte aceea de „vînător de antisemiţi acolo unde ei nu există” pasămite, şi pe de cealaltă parte aceea a unui intransigent critic la adresa anumitor aspecte ale vieţii evreieşti din România contemporană) este bine meritată. Vorba aceea: de ce reia omul un text în mare parte deja cunoscut dacă nu pentru a-şi mai face cîţiva duşmani? Titlul complet al acestui demers ar trebui să sune cam aşa: „De la evreu-goy la goy-evreu: mărturisiri personale despre procesul de aculturalizare şi reculturalizare ale unui evreu originar din România”. Am renunţat la ultima parte a titlului. Altfel, riscam ca cititorul să renunţe el la mine. Dar ea formează esenţa prezentării mele. Ce este, deci, „aculturalizarea” şi ce este „reculturalizarea”? Ambele fac parte dintr-un proces de transformare a identităţii. Orice populaţie imigrantă, indiferent de locul în care a imigrat, trece printr-un asemenea proces. Bineînţeles că nu în măsură egală. Unii se reculturalizează mai puternic decît alţii. Israelul nu face aici nici o excepţie. Au existat, există şi desigur că vor exista şi în viitor unii care fac „Alia” şi care ajung în Israel perfect conştienţi de identitatea lor iudaică. Alţii nu au această identitate în momentul în care devin „olim” (noi imigranţi). Unii ajung în Israel cu o puternică identitate iudaică, şi în ciuda acestui fapt, nu reuşesc să se integreze, deoarece imaginea pe care şi-o făceau despre identitatea iudaică corespunde prea puţin sau deloc realităţilor israeliene contemporane. Există însă, cum menţionam, şi o categorie (deloc mică) care ajunge în Israel fără pic de identitate iudaică, nu şi-o însuşeşte nici după mulţi ani de prezenţă fizică în Ţara Sfîntă – şi totuşi ajunge să se integreze perfect în societatea israeliană. Care este cazul meu? Din care dintre aceste categorii fac eu însumi parte – pentru că despre acest caz aş vrea să vorbesc aici în ceea ce poate fi denumit un fel de „strip-tease” al istoriei mele personale. Dacă mi-aş fi pus această întrebare înainte de 1989, aş fi răspuns că aparţin ultimei categorii, adică acelui grup care, ajuns în Israel fără urmă de identitate iudaică, nu şi-a acumulat-o sau asumat-o nici după mai mult de un sfert de secol de la sosire, şi totuşi s-a integrat perfect. Ulterior, mi-am schimbat, însă, autopercepţia. Astăzi, cred ca sînt atît israelian, cît şi evreu. Şi culmea este că această schimbare a intervenit după ce Israelul a încetat să fie reşedinţa mea permanentă, după anul 1985, cînd am revenit la Radio Europa Liberă, pe atunci aflat la München. Cum s-a petrecut această transformare? Beneficiind de perspectiva citirii istoriei „post-factum”, aş distinge cîteva trepte sau faze în decursul ei. Pentru a facilita această distincţie, am să fac uz de noţiunea halbwachsiană a „memoriei”. Poate că unii dintre dumneavoastră cunosc lucrările importantului sociolog care a fost Maurice Halbwachs. În ciuda numelui german, şi în ciuda faptului că a murit la Buchenwald, Halbwachs era francez – mai bine zis alsacian de origine. Dar am folosit noţiunea de „memorie” şi imediat se pune întrebarea: sînt, oare, noţiunile de „memorie” şi de „identitate” una şi aceeaşi? Nu, ele nu sînt identice, dar, din perspectivă halbwachsiană, sînt foarte similare. Pentru Halbwachs, „memoria” este întotdeauna bazată şi pe procesul de socializare. Subliniez cuvîntul „şi”, pentru că mulţi îi atribuie lui Halbwachs (greşit, aş spune) o unilateralitate care nu există în scrierile sale. Dar oare identitatea nu este bazată tot pe un proces de socializare? Bineînţeles că da. Fără a fi, deci, chiar identice, „memoria” şi „identitatea” se formează de-a lungul procesului de socializare şi de resocializare. Memoria face parte întotdeauna din identitatea noastră personală. Iar procesul de socializare şi de resocializare nu poate fi despărţit de procesul de aculturalizare şi reculturalizare. Mai trebuie, oare, să specific că „socializarea” nu are nimic de a face cu „socialismul”? Poate că da – pentru aceia dintre dumneavoastră, dacă s-or găsi printre cititori, care-şi spun de pe-acum în barbă că „ovreiul face ce face, şi tot la socialism ne duce”. Maurice Halbwachs a făcut o distincţie între trei categorii de memorie, toate trei aparţinînd potrivit viziunii sale aşa-numitelor „cadre sociale”: în primul rînd memoria individuală, mai apoi memoria colectivă şi, în cele din urmă, memoria istorică. Dacă îl citim cu atenţie, ajungem la concluzia că potrivit sociologului francez memoria individuală nu prea există, în fapt. Aici aş dori să subliniez că nu sînt întru totul de acord cu Halbwachs la acest punct, dar nici în total dezacord cu el. Halbwachs susţine că atunci cînd „ne aducem aminte” de frageda copilărie, nu funcţionează, în fapt, propria noastră memorie, ci o memorie indusă. Afirmăm: „cînd eram mic, spuneam pisicuţă-pis-pis-pis, dar în loc de litera «s» pronunţam «ş», şi toată lumea se tăvălea pe jos de rîs”. Ne aducem, oare, noi înşine aminte de asta? Sau, mult mai plauzibil, povestim ceea ce ne-a fost povestit de propriii noştri părinţi sau bunici? Pe scurt: Halbwachs susţine că cea mai mare parte a memoriei aşa-zis individuale este indusă din afara propriei noastre persoane, în cadrul socializării familiale. La fel, o bună parte a atitudinilor noastre în problemele artei, ale esteticii în general, dar şi ale atitudinilor politice. Pe vremuri, noi numeam asta „cei şapte ani de-acasă”. A doua categorie a memoriei, cea colectivă, este şi ea, susţine Halbwachs, una indusă. Cu toţii facem parte din diferite grupări, începînd cu clasa socială în care ne-am născut, şi coborînd spre (să spunem) grupul de filatelişti cu care ne întîlnim săptămînal. Ne identificăm cu memoria colectivă a unor clase sociale, grupuri de interes, grupuri profesionale, grupări de suporteri ai unei echipe de fotbal. La acest punct ţin să mă distanţez şi mai mult de Halbwachs, în sensul că individul poate opta pentru apartenenţa la grupuri colective în care nu s-a născut sau în care nu a fost profesionalizat. Deci, poate opta pentru o altă „memorie colectivă”. Cînd tînărul comunist Radu Cosaşu refuza să participe la înmormîntarea propriului părinte luînd, credea el, o atitudine „de clasă”, exact asta făcea. Se poate, deci, „dezerta” din memoria colectivă – sau alegeţi dumneavoastră un cuvînt mai potrivit. La urma-urmei, nici Marx, nici Lenin nu au fost prea proletari. În fine, a treia şi ultima formă a memoriei halbwachsiene este memoria istorică. Această memorie, spre deosebire de primele două, este indusă în totalitatea ei din afara celor apropiaţi nouă direct – familie, prieteni, grup social… Ne este inculcată începînd cu şcoala şi terminînd cu facultatea, cu maturitatea în general, dar ne este inculcată şi de către ziarele pe care optăm să le citim, emisiunile ascultate la radio sau urmărite la televizor şi aşa mai departe. Această variantă finală a memoriei, memoria istorică, poate crea un proces de disonanţă cognitivă (termenul nu-i aparţine lui Halbwachs, ci lui Leon Festinger) atunci cînd vine în contradicţie cu memoria aşa-zis individuală şi cu cea aşa-zis colectivă. Aş dori să reţineţi aceste noţiuni halbwachsiene. Nu pentru a le îmbrăţişa neapărat în totalitatea lor, ci pentru că, în retrospectiva ce urmează, voi încerca să mi le aplic mie însumi. Provin dintr-o familie total asimilată. În acelaşi timp, dintr-o familie care, astăzi, ar fi definită drept „multiculturală”. Nici unul dintre cei patru bunici nu provenea din acelaşi colţ al pămîntului. Bunicul patern, pe care nu l-am cunoscut niciodată, se trăgea de pe undeva de pe meleagurile imperiului austro-ungar. Bunica paternă era născută la Budapesta – un aspect important în biografia mea, şi veţi vedea imediat de ce. Din partea mamei, străbunicul fusese arendaş în Moldova, pe moşiile lui Sturdza (acum vedeţi cine e vinovat pentru 1907?), iar bunicul era un umil conţopist. Soţia lui era născută la Varşovia. Nu mi-a fost ascunsă niciodată identitatea evreiască a familiei. Dar nici clarificată. Habar nu aveam ce înseamnă să fii evreu, de fapt. De sărbătorile religioase ne duceam la Templul Coral, unde nu înţelegeam nimic din rugăciuni, ne întorceam acasă şi mîncam supă de găină. Cu asta se termina „sărbătoarea”. Cu alte cuvinte, se proceda ca în anecdota care defineşte sărbătoarea evreiască în următorii termeni: „ei au încercat să ne lichideze, noi am învins, poftă bună!”. Dar mai există un aspect important în memoria mea individuală şi colectivă. Provin dintr-o familie de anticomunişti. Aş spune, de fapt, că provin dintr-o familie de anticomunişti români de religie iudaică. Asta ar rezuma perfect identitatea mea înainte de a face „Alia”, dacă n-aş fi aflat între timp de la Nae Ionescu (despre care nu ştiam nimic atunci), că aşa ceva nu poate exista. Tot aşa cum mult mai tîrziu am aflat că „evreii au adus comunismul în România”. Curios, însă la mine în casă nu au ajuns acei evrei. Cu antisemitismul, însă, n-am avut de-a face în anii copilăriei. Sau, mai bine zis, subconştientul mă apăra să n-am de-a face cu el. Asta, pentru că nu voiam să înţeleg afirmaţiile unor prieteni şi colegi, care-mi explicau înduioşător cît de bine ar fi dacă toţi evreii ar fi ca mine… În schimb, socializarea mea politică în anticomunism a fost deosebit de puternică şi a produs nu puţine momente de disonanţă cognitivă. Îmi amintesc perfect de prima palmă pe care mi-a dat-o tata. Aveam nouă ani în martie 1953 cînd, întorcîndu-mă de la şcoală cu lacrimi în ochi, impresionat de ceremonia de acolo şi, întrebat fiind ce se întîmplă cu mine, am avut nefericita idee să-l întreb pe tata la rîndul meu: „Cum, nu ştii? A murit tătucul nostru!” Calm, tata m-a rugat să vin cu el la baie, a deschis robinetul ca nu cumva să audă ceva vecinii, mi-a ars o palmă şi mi-a spus zîmbind: „Acum eşti sigur că tac-tu trăieşte!”. Aceasta este socializarea politică din care provin. Mai mult, cred că din punct de vedere politic am fost un copil precoce, dar în acelaşi timp pervers. Părinţii divorţaseră cînd aveam cam 6 ani. Tata nu voia deloc să plece din România. „Ultimul, pe ultimul vapor” era expresia lui preferată. Eu, în schimb, voiam neapărat să plec. Subliniez: să plec din România, din România comunistă, oriunde ar fi, dacă se nimereşte Israel, să fie Israel. Mă simţeam sufocat de faptul că una trebuia să spun la şcoală, alta puteam vorbi acasă. O disonanţă cognitivă acută, aş diagnostica azi starea mea de atunci. Şi într-o zi, cînd tata a dat-o iar cu „ultimul, pe ultimul vapor”, i-am spus că mama e de acord să plece cu mine, adică să mă scoată din România. Era o minciună sfruntată. Un şantaj ordinar al unui copil pervers şi ultrapolitizat, care a ştiut să exploateze situaţia concurenţei pentru sufletul său între părinţi divorţaţi. Tata a fost de acord să depunem actele de plecare imediat. Că am mai aşteptat cîţiva ani pînă a venit aprobarea, e altă poveste. Dar nu am terminat să vi-l prezint pe Michael Shafir ca produs al copilăriei, pentru că a mai existat un aspect important, chiar esenţial. Bunica mea de origine budapestană a murit cînd aveam vreo opt ani. Era o femeie înaltă, energică, locuia la Timişoara, unde o vizitam în vacanţe. Noi trăiam la Bucureşti şi într-o zi, cred că era „vacanţa de iarnă”, ajungînd la dînsa la Timişoara, m-am adresat bunicii în limba română. A rămas ca un stîlp de gheaţă, în toată statura ei impozantă, şi mi-a răspuns în limba germană (pervers, dar aceasta era limba familiei, nu idişul, pe care l-am învăţat cu ajutorul ebraicii şi al germanei în… Israel): „În această casă se vorbeşte româneşte numai o dată pe săptămînă, şi atunci numai la bucătărie”. Adică cu servitoarea. Nu ştiu cum, dar am înţeles imediat despre ce era vorba. Şi de atunci pînă azi am o repulsie totală faţă de orice naţionalism. Nu puteam, la opt ani, să fi fost conştient şi de ridicolul situaţiei: o evreică-unguroaică îmi cere să nu vorbesc româneşte, ci germana, la nici măcar o decadă după Holocaust, despre care habar nu aveam atunci. Şi mai trebuie să vă împărtăşesc ce mi s-a întîmplat cu puţin timp înaintea plecării. Aveam o colegă de clasă, cred că eram şi puţin îndrăgostit de ea. O chema Oana. I-am spus că „noi plecăm”. Îmi răspunde Oana: „Nu am să înţeleg asta cît oi trăi: aş pleca şi eu, dar numai gîndul că n-am să revăd vreodată Oltul meu mă face să renunţ imediat”. Iată-mă ajuns în Israel, iată-mă făcînd primii paşi către integrare, învăţînd cît de cît ebraica şi iată-mă la o întîlnire cu tineri de vîrsta mea. Tinerii, ca peste tot. Dans, flirt, dar şi discuţii „serioase”. Se discuta problema evreilor care părăsesc Israelul. Şi ce-mi aud urechile de la cea mai frumoasă fetiţă (să tot fi avut 17 ani!) după care mi se scurgeau ochii? „Eu pot înţelege orice, aici viaţa e grea, în America e mult mai uşor. Dar cînd mă gîndesc că s-ar putea să nu mai revăd niciodată Iordanul….”. Am înţeles atunci că problema nu era a Oanei şi nici a fetei al cărui nume l-am uitat între timp. Problema a fost şi este a lui Michael Shafir. În drum spre Israel am petrecut cam zece zile la Veneţia în aşteptarea vaporului „Theodor Herzl” care urma să ne transporte în Israel. Agenţia Evreiască ne-a cazat la o pensiune şi, după cîteva zile (obraznic fiind şi atunci), am întrebat: „Dar de ce primim în fiecare zi macaroane? Nu ne daţi şi nouă, din cînd în cînd, ceva carne?”. Răspunsul a fost „Nu se poate, aici nu se găseşte carne caşer.” La care am reacţionat: „Aia ce-i?”. Ăsta era „evreul” Michael Shafir (deşi aveam alt nume pe atunci) ajuns la Haifa cu „Theodor Herzl” în seara zilei de 2 octombrie 1961. Să revin, însă, şi să încadrez aceste lucruri în noţiunile halbwachsiene. Este foarte clar că nici memoria mea individuală, nici cea colectivă nu aveau nimic de a face cu sionismul. Conflictul, sau ceea ce am numit disonanţa cognitivă, era din nou inevitabil, după teoriile lui Halbwachs. Dar, aşa cum afirmam, Halbwachs greşeşte pe ici-pe colo. El nu ia în considerare opţiunea individuală. Pe cînd eu am optat pentru integrare. Am reuşit atît de bine să mă integrez încît, revenind în România după 29 de ani şi după căderea comunismului, nu eram în stare să-mi aduc aminte de numele colegilor de şcoală, ceea ce unora li se părea o fandoseală. Voisem, şi reuşisem, să devin israelian. Lăsasem în urmă tot ce aparţinuse trecutului. Aş putea spune că nu mai eram un „evreu-goy,” aşa cum fusesem cînd părăsisem România. Eram un goy israelian. Pentru că, deşi în mod inevitabil învăţasem între timp multe despre tradiţia iudaică, nu mă identificam cu ea decît la modul cognitiv. Cel mult, înaintînd în vîrstă, nu mai eram ateist, dar nici credincios nu eram. Devenisem agnostic, aşa cum sînt şi azi, deoarece mi se pare la mintea cocoşului (dar a omului?) că, dacă există o Fiinţă Supremă, mintea umană este incapabilă s-o perceapă fără a cădea în blasfemie, dar în acelaşi timp e incapabilă s-o nege fără să cadă în ridicol. Şi totuşi, într-un punct, unul enorm de important, nu m-am putut transforma niciodată. Repulsia mea faţă de naţionalism nu numai că nu a scăzut, dar a crescut cu anii. De aceea am făcut parte din mişcarea „Pace Acum” (care, în ciuda celor afirmate de neştiutori, nu este o mişcare pacifistă, cu atît mai puţin una de „stînga”) şi de aceea mă definesc azi drept un „sionist critic”. Unul care nu poate şi nu va putea niciodată să justifice crima drept un răspuns justificat la altă crimă. Asta este specialitatea fostului meu prieten Paul Goma, şi poate rămîne aşa în vecii vecilor. (Rog a nu se interpreta că aş lua de bune afirmaţiile lui Goma despre rolul jucat de evrei în procesul de evacuare a Basarabiei). Dar azi nu mai sînt, totuşi, un goy israelian. Am devenit un goy-evreu. Goy, pentru că nu sînt un evreu practicant. Dar am trecut totuşi la iudaism, ca să spun aşa. Şi acest process – unul care m-a dus de la evreu-goy la goy-evreu trecînd prin israelian-goy – nu-l datorez nici rabinilor habotnici, nici celor conservatori, şi nici măcar celor reformaţi. Îl datorez în întregime unor foşti amici alături de care am „militat” (scuzaţi cuvîntul!) împotriva naţional-comunismului ceauşist vreme de cîteva decenii. Cînd, după căderea comunismului, am descoperit antisemitismul lor (la unii latent, la alţii făţiş) am înţeles că nu am altă opţiune decît să trec la religia în care (întîmplător) m-am născut. Cu alte cuvinte, în ce mă priveşte, sînt întruchiparea evreului „sartrian”, care ajunge la iudaism datorită antisemitismului. Nu regret cîtuşi de puţin acest proces. El m-a ajutat să devin o parte a „memoriei istorice iudaice” în ciuda şi împotriva mea. Am avut norocul să plec din România la o vîrstă destul de fragedă pentru a mă debarasa de orice complex evreiesc de inferioritate. Dar, slavă Domnului, am plecat destul de tîrziu pentru a nu mai putea cădea pradă nici unui complex evreiesc de superioritate. Ştiam şi ştiu şi astăzi că în România trăiesc şi oameni minunaţi, şi proşti, şi lichele. La fel, în Israel. Azi mai ştiu că în România trăiesc ultranaţionalişti alături de care îmi este pur şi simplu ruşine că aparţinem aceleiaşi specii. La fel, şi în Israel. Regretatul meu prieten Henry (Ricu) Wald spunea că „patria” lui este România, dar „matria” lui este Israelul. Eu nu am asemenea necesităţi dialectice. Pentru mine, Israel este atît patria, cît şi matria. Ce este azi pentru mine, în acest caz, România? Un punct de referinţă esenţial datorită accidentului istoric personal. Este punctul din care încerc să înţeleg cum percepe restul omenirii patria-matria mea, şi de ce. Este şi punctul în direcţia căruia privesc atunci cînd îmi pun întrebarea cum percepe patria-matria mea restul omenirii, şi de ce. Mai ales, de ce este patria-matria mea atît de incapabilă să înţeleagă că nu orice critică la adresa ei este echivalentul antisemitismului. Ceea ce nu m-a împiedicat şi nu avea de ce să mă împiedice să-mi reiau cetăţenia română în anul 2006, după restabilirea la Cluj. Nu văd nici un conflict între a avea două patrii şi două matrii, cea naturală şi cea adoptivă, atîta timp cît aplici aceleaşi criterii în evaluarea sentimentelor tale faţă de ele, şi (mai ales) atîta timp cît amicii şi adversarii ideologici nu se schimbă în funcţie de criterii geografice. Cu cine ţin cînd România joacă un meci de fotbal cu Israel? Cu Brazilia, bineînţeles! Dar România mai este ceva pentru mine: un punct de referinţă cînd încerc să-i înţeleg pe acei evrei lipsiţi de matrie şi respinşi de o parte din cei care le formează patria. De cîte ori nu mi-au auzit urechile: „Tu nu trăieşti aici şi nu poţi să înţelegi”? Iată, acum trăiesc din nou aici şi tot nu înţeleg. Mai bine zis, înţeleg, dar nu pot fi de acord. Nu voi putea fi niciodată de acord cu cei care afirmă că în această ţară există antisemiţi, dar nu antisemitism. Înţeleg cauzele care au dat naştere acestei atitudini. Înţeleg şi persistenţa ei. Dar ar fi bine dacă exponenţii ei ar înţelege la rîndul lor că sabia n-o fi tăind capul plecat, dar nici acel cap nu poate vedea foarte departe. Ar fi bine dacă ar reflecta asupra celor scrise de Emil Cioran, potrivit cărora fiecare ţară îşi are evreii pe care-i merită. Există, însă, un aspect al problematicii aici ridicată pe care socializarea mea israeliană nu-mi mai permite nici măcar să-l înţeleg. Se spune că fiecare antisemit îşi are „evreul lui”. Aşa o fi, doar şi eu fusesem unul dintre acei care, dacă ar fi fost toţi evreii ca mine…. Dar nu pot înţelege, sau nu mai pot înţelege, de ce şi fiecare evreu trebuie să-şi aibă antisemitul lui. (Michael Shafir) O versiune a textului a fost publicată în cartea lui Michael Shafir, „Radio-grafii şi alte fobii”, Iaşi, Institutul European, 2010.